Am ținut găini trei ani. Zilnic. Iarnă, vară, ploaie, caniculă. N-am făcut pe fermierul de weekend. La final le-am dat pe toate și m-am jurat că nu mai iau niciodată. Nu pentru că „nu-mi place munca”, ci pentru că realitatea e mult mai aspră decât pozele cu cotețe frumoase. Și pentru că, la calcul și la nervi, oul din curte a ajuns să coste mai mult decât oul din magazin.
Primul șoc e zgomotul. Eu aveam în cap un cotcodăcit discret, ca la bunici, un fundal. În curte, găina care a făcut un ou anunță. Nu o dată, nu scurt. Strigă tare și repetat, minute bune. Și nu toate „cântă” la fel. Una țipă, alta are un sunet răgușit, alta scoate ceva ca o sirenă stricată. Dacă ai mai multe găini, ai un concert haotic de la șapte dimineața până spre prânz, fix când ai vrea liniște. Dacă pui și un cocoș, situația se dublează. Cocoșul nu cântă doar la răsărit. Cântă din douăzeci în douăzeci de minute, toată ziua. Dacă mai apare și cocoșul vecinului, se întrec. E genul de zgomot care nu se oprește când închizi geamul. Și, inevitabil, începe partea cu vecinii. La început tac; după aceea se uită urât; apoi îți spun direct că nu pot dormi sâmbăta.
Al doilea șoc e mirosul. Am crezut că dacă fac curățenie după carte, scap. În practică, găinile fac mizerie umedă, aproape constant. Varsă apă, scurmă în adăpători, murdăresc imediat. Iar când așternutul e umed, apare amoniacul. Mirosul ăla care îți intră în nas, îți prinde ochii, îți rămâne în haine. Vara, peste asta vin muștele. Multe. Nu câteva. Un strat de muște pe pereți, în jurul hrănitorilor, apoi în curte și, dacă ai ghinion, în casă. Pui benzi lipicioase, capcane, schimbi așternutul mai des. Tot revine. Iar după ploaie e și mai greu: pene ude, lemn umed, paie care se îmbibă. Mirosul rămâne în coteț, se imprimă în scândură, nu-l scoți cu două spălări.
Apoi vine partea pe care mulți o află prea târziu: bolile apar brusc. Găinile nu sunt „tancuri”. Sunt fragile, mai ales dacă nu ai experiență. Eu am descoperit căpușa roșie când deja se vedea efectul. Găinile slăbeau, se lăsaseră, nu se mai ouau ca înainte. M-am prins abia când am aflat că trebuie să verifici noaptea, cu lanternă, pe stinghii, prin crăpături. Acolo era viața adevărată: colonii întregi, insecte mici care stau ascunse ziua și ies noaptea pe pasăre. Am dat bani pe soluții, am stropit, am repetat. După două luni au fost iar. Înțelegi repede că nu e un episod, e o luptă pe termen lung.
La fel și cu bolile intestinale. Dimineața vezi două găini ghemuite, cu aripile lăsate, cu semne clare că ceva nu e în regulă. Seara ai mai multe. Te duci după tratamente, începi să le dai la toate, speri să prinzi la timp. Uneori pierzi una oricum. Și, la final de sezon, te trezești că ai cheltuit pe medicamente aproape cât pe furaj. Asta fără să fii neglijent. Poți fi atent; tot se întâmplă.
Cu ouăle, romantismul moare repede. Primăvara merg bine și te entuziasmezi. Vara, la caniculă, scade. În perioada de năpârlire scade și mai mult. Iarna poate să fie aproape zero. Găina nu e automat. Are ritm biologic. Un stres mic poate opri ouatul pe zile sau săptămâni. Un câine care intră în țarc și le sperie, copii care fac gălăgie, o sperietură banală. Tu le hrănești zilnic, indiferent de rezultat. Iar în momentul în care aduni din cuibar doar coji și resturi, începi să te întrebi de ce plătești hrana „la zi” pentru o producție care vine cu pauze.
Aici intră calculul rece. Furaj bun costă. Așternut costă. Dezinfectanți, suplimente, tratamente costă. Cotețul și țarcul costă, dacă le faci ca lumea. Și dacă pui totul cap la cap, oul „de curte” iese scump. Mult mai scump decât din magazin. Iar în calculul ăsta nici măcar nu intră timpul tău. Zilele în care ai stat în miros, în muște, cu saci de paie, cu spălat de adăpători. Dacă pui și timpul, devine absurd.
Mai e ceva: prădătorii. Dacă ai în zonă pădure, câmp, lunci, îți va veni musafir. Uneori e vulpea. Uneori e dihorul. Nu trebuie să-i vezi ca să înțelegi. Dimineața găsești pene și o pasăre moartă. Uneori nu ia tot, doar omoară. Și te lovește psihic, pentru că tu nu ai cumpărat un produs; ai ținut un animal. L-ai hrănit. Te-ai obișnuit cu el. Iar într-o noapte dispare. Atunci începi să întărești: îngropi plasă, pui scânduri, astupi colțuri, verifici zilnic. Trăiești cu frica unui alt „dimineața am găsit…”.
Relația cu găinile nu e cum își imaginează mulți. Nu sunt animale „recunoscătoare”. În mare, sunt concentrate pe mâncare și pe frică. Nu se atașează ca un câine. Și între ele pot fi surprinzător de dure. Au ierarhie. Pe cea slabă o ciupesc, o fugăresc, o pot răni serios. Am văzut spate ciugulit până la sânge. Am văzut cum se repedeau toate la una care nu se putea apăra. Și dacă apare o rană, celelalte o atacă. Dacă una a învățat să spargă oul și să-l mănânce, o învață și pe restul. Ajungi să găsești cuibarul murdar, coji, gălbenuș uscat. Nu e „drăgălaș”; e un comportament normal la ele, dar greu de dus dacă ai plecat de la imaginea cu „găinușe cuminți”.
Curtea, în schimb, o fac praf. Le dai drumul „să fie fericite” și după o lună îți dai seama că ai făcut o greșeală. Unde au trecut, iarba dispare. Scormonesc, fac gropi de praf, intră în straturi, răscolesc răsaduri, scot rădăcini, ciugulesc ce prind. După ploaie, zona lor devine mocirlă. Își murdăresc penele, cară noroi în coteț, iar tu cureți mai des, tot mai des. Dacă le ții strict în țarc, țarcul devine o bucată de pământ gol, fără viață. Asta e realitatea într-un spațiu mic.
Și, peste toate, te leagă de casă. În fiecare zi deschizi dimineața, închizi seara. Iarna dezgheți apă, schimbi mai des. Dacă pleci două zile, trebuie cineva să vină. Nu oricine; cineva care chiar își amintește să le închidă. Un singur „am uitat” poate să te coste toate păsările. Concediul devine complicat. Weekendul devine programat. Începi să trăiești în funcție de coteț. Asta obosește, mai ales dacă ai avut o viață cu libertate de mișcare.
Iar cel mai greu moment e ăla pe care mulți îl ocolesc când vorbesc despre gospodărie: tăierea. La un moment dat, o pasăre se rănește grav sau se îmbolnăvește, sau îmbătrânește și nu mai are rost s-o ții. Atunci nu mai e „carne” ca la supermarket. E animalul pe care l-ai hrănit. Și cineva trebuie să facă gestul final. Unii cheamă un vecin care știe. Unii refuză. Uneori nu ai pe cine chema și trebuie să o faci tu, ca să nu o lași să sufere. Asta e o limită psihică. Și pentru mulți devine punctul în care înțeleg că nu au vrut, de fapt, să fie responsabili de tot ciclul. Au vrut doar ouă.
După trei ani, eu am tras linie și am renunțat. Nu pentru că „nu se poate”, ci pentru că, pentru un om venit din oraș sau pentru o familie care vrea doar un plus de confort alimentar, e o combinație proastă. Zgomot, miros, boli, prădători, curte distrusă, timp mâncat zilnic și o economie care, la final, nu iese. Dacă trăiești permanent la țară, ai spațiu, ai nervi, ai obiceiul ăsta din copilărie și accepți și partea grea, atunci da, poți să le ții și să-ți fie bine. Dacă pleci de la ideea că e simplu și „natural”, te lovești repede de o gospodărie care cere mult și iartă puțin.
0 Comentarii